O singura data…

Nici nu stiu de ce amintirea ei e inca vie in gandurile si visele mele. Oricat as incerca sa inteleg mecanismele care imi anima subconstientul si culorile din somn, nu intrezaresc inca acea raza de lumina care sa imi spuna unde si mai ales de ce se petrec toate astea.

Poate pentru ca eu cred in promisiuni si ma agat de o vorba aruncata in vant, rastalmacind-o la infinit in cautarea sperantei si a linistei sufletesti.Poate ca sunt inca un mare visator care se gandeste la dulcele fior al unei povesti cu parfum de tei.Hmmm… Seara de mai, fatidica, o noapte animata de zumzetul adormitor al florilor si..Ea.Aparuta ca din neant in calea mea. Vise… Suspine…Dorinti ascunse undeva intr-un crampei de stea.Si apoi Ea, Oanna ( cu doi de “n”) idila mea de “noiembrie” varatic.

Imi lipsesc jocurile de atunci,imi lipseste nebunia acelor clipe, o nebunie pe care nimeni nu a mai stiut sa mi-o ofere.Atingeri delicat de fine, asemeni zborului  gingas al fluturilor printre simturi. Un sentiment care ma facea sa privesc lumea altfel.

Sunt trei ani de atunci, imaginea ei, al micului meu fluture, apare cand ma astept mai putin. Cuvintele ce ni le spuneam in acele clipe sunt la fel de vii. Poate voi mai astepta un pic mic, asteptand sa vina, dupa care imi voi deschide din nou aripile spre un nou zbor. Spre alte zari.Cu un sentiment ciudat de amar. Ca fluturilor nu le e dat sa iubeasca decat o singura data in viata…

Trecut-au anii si vor mai trece

Am mai imbatranit un pic. Hmmm… Borna cu numarul 32 s-a aprins si va arde acolo luminandu-mi drumul catre 33. Un drum greoi, anevoios, prevazut cu multe obstacole, capcane si…rautatea celor din jur.

De ziua mea ar trebui sa imi doresc. Multe lucruri frumoase , dragute si simpatice. De ziua mea ar trebui sa imi doresc iubire, afectiune, sa am alaturi persoana draga inimii mele. Dar astazi pentru prima data in viata nu mi-am pus nicio dorinta. Constient ca nimic din ce mi-as putea dori nu as obtine . Paradoxal toate dorintele  capata efect invers la mine.

Sunt 32 de ani de cand albastrul cerului mi-a fost pus intr-un crampei de zambet. 32 de ani de cand o inima a unui mic bot cu ochi si urechi a inceput sa bata continuu si sa traiasca la unison toate bucuriile si neimplinirii fiintei, sufletului harazit de destin a-l mentine in viata.

Au trecut anii si vor mai trece. Vor mai fi si alte momente cand vom mai avea timp sa vorbim despre asta. Pana atunci sa incepem a rade plangand incapabili de a supravietui omeneste propriei existente.

Dor de ea…

Departe este amintirea ei. Departe sunt si eu de ea. Departe de amintirea sarutului valului ce ne potopea pe amandoi. Departe… de vara unei iubiri careia ii simt lipsa tot mai mult.

Mi-e dor de tot ce am putut trai vreodata. Mi-e dor de serile in care radeam, plangeam impreuna. De zilele in care ne incurajam unul pe celalalt sperand ca maine va fi mai bine.

Am pierdut-o in zborul catre soare, privind orbit de razele lui stralucitoare.Am pierdut-o undeva in albastrul cerului, undeva unde nici chemarea mea nu o mai poate inapoia.Am pierdut-o inselat de vantul tot mai perfid si aducator de iluzii si himere.

Am ramas doar cu lacrimile ei transformate in picuri reci de ploaie. Am ramas doar cu soaptele ei asemeni freamatului frunzelor si al florilor in ceas de ropot ploios de vara.

Imi lipseste zambetul si candoarea privirii ei. Atingerea palmei pe obraz si imbratisarea de noapte buna. Imi lipsesc momentele de care ma bucur acum doar alergand prin vise.

O iubesc… Tot mai mult.Mai simplu. Si mai frumos.Asa cum obisnuiam sa ii spun de fiecare data. O iubesc desi inima imi spune ca nimic nu va mai fi asa cum a fost vreodata.Asa cum a fost si in vara in care ea…era a mea si cand credeam amandoi ca nimic nu ne mai putea separa.

O iubesc si o voi iubi. Caci sunt menit a fi al ei, iar ea …sa fie motivul pentru care sa ma trezesc mereu zambind in fiecare dimineata. Si nu voi avea liniste pana in clipa in care rasaritul nu ne va prinde din nou pe amandoi, unul in bratele celuilalt.

Schimbarea fortata a macazului propriului destin

Anul acesta se va incheia mai mult ca sigur cel mai lung ciclu existential al vietii mele. 15 ani de devotament fata de radio. Alti 8 dedicati invatamantului de profil jurnalistic. O perioada cu multe bucurii si amintiri dragute care au reusit cat de cat sa anuleze tristetea unui destin personal desfasurat intre fatidicele litere  “A’ si “C”. E timpul sa plec, sa las altora locul meu, sa cedez si sa o iau de la capat.

Am nevoie mai mult ca oricand de multa liniste, de si mai multa energie ca sa reconstruiesc in primul rand de unul singur un nou univers in care sa incerc sa aduc mai multa lumina si intelepciune  si in care sa aduc oameni adevarati, lipsiti de falsitate si dualitate interioara.

E o provocare plecarea mea din invatamant si de pe domeniul care mi-a oferit atat de multe momente unice. As fi ramas, daca as fi avut un singur motiv serios sa continui, daca viata ar fi fost mai blanda cu sentimentele mele si mi-ar fi scos in cale oameni care sa nu profite in intregime de ceea ce puteam eu sa ofer.

Trebuie incheiat un ciclu, trebuie schimbat decorul si poate lucrurile se vor imbunatati.Poate ca si acea jumatate pecare o tot caut se afla undeva intr-acolo unde ma voi indrepta. Nu am de unde sti, insa un lucru il stiu cu siguranta: nu se afla aici in cercul in care ma simt prins ca intr-o capcana.

Nu am de unde sa stiu ce imi rezerva viitorul, insa trebuie sa rup o vraja, un miraj care trebuie sa inceteze pentru binele sanatatii mele in primul rand, pentru sufletul meu si mai ales pentru familia pe care mi-o dores, familie pe care din nefericire nu o pot intemeia in conditiile din prezent.

Schimbam decorul, schimbam personajele si poate ca va fi mai bine si pentru studentii care ma hulesc.Cei care ma apreciaza constientizeaza ce vor pierde, ceilalti se vor bucura. Fiecare cu durerile sale.

Plec…

Spre alte lumi, destine si pasiuni.